Am cochetat, cu destul timp în urmă, cu politica.
Nu ştiam ce să fac: să intru, să nu intru...
Îmi placea ideea şi o vedeam salvatoare, capacitată, în sensul de a face ceva pentru ţară (vechiul slogan folosit de toată lumea).
Din păcate, deşi n-aş fi vrut, mi-am dat seama foarte repede că n-am ce să caut în politică.
Pentru că nu sunt un geniu, şi nici măcar un supertrăitor - în ambele cazuri aş fi avut, mă gândesc, succes: având, totdeauna, soluţii, găsite ori cu mintea, ori cu duhul, ori cu amândouă. Și, pentru că nu sunt nici una, nici alta, mi-am dat seama că, nu numai că nu cred că voi putea ajuta ţara, dar mă vedeam și pe mine însumi în pericol.
Nu sunt un haiduc, deşi, mărturisesc sincer, mă îndrept permanent înspre-acolo. Din iubire - iubesc haiducia - cu tot ce-nseamnă ea frumos. Aş fi vrut, sa fiu un haiduc, dar am conştientizat că, cel puțin până acum, nu pot.
Poate că am fost laș - deşi, nu cred. Pentru că întotdeauna e bine să ştii ce-ai în tine şi să nu te arunci cu capu'-nainte. Sigur, eterna mea problemă: prezenţa feminină... dac-ar fi fost, poate m-ar fi sfătuit, ajutat, pus umărul. Dar, n-a fost să fie. Şi, până la urmă, suntem creaţi să ne descurcăm, cumva, în grelele momente, tot singuri - fără ca asta să fie o fatalitate. Singuri venim pe lume şi singuri plecăm, şi avem relaţia noastră singulară cu Dumnezeu, care e mai importantă decât relaţia cu orice om. Aşa că, nu plâng prea mult după coasta mea, şi mă concentrez către interiorul meu (apropo de asta - o fată, total necunoscută, m-a întrebat, odată: "Are you looking for inside or outside happyness??..." Uau!... A fost prima dată când eu, unul, slabul şi micul, am conştientizat aspectul... Da, măi frate, chiar e şi un inside happyness pe care trebuie să-l cauţi, care e chiar mai important decât cel de-afară - a cărui căutare e, cam, o piedere de timp... - dar despre asta mă opresc, vreau să fac un post viitor...).
Aşadar, revenind: uitaţi-vă la filmuleţul de mai sus... L-aţi văzut?
N-am intrat în politică pentru că n-am vrut ca doamna să râdă de mine.
Politica, azi, prin definiţie, presupune o poziţie viitoare de a fi de râsul lumii şi chiar dacă lumea externă aș păcăli-o eu, cumva, şi nu ar râde de mine, totuşi, lumea mea interioară ar râde. Și asta este cel mai important.
N-am intrat în politică pentru că ştiam că va trebui, cumva, să fiu ratat, şi n-am vrut. N-am vrut să mă ratez nici prin alegere, nici prin neputinţă. Dacă e să fiu prost, măcar să fiu la mine-n casă... să nu mă vadă alţii.
Cu riscul de a-mi închide visul, am dat imboldul tineresc de luptă și izbândă (aproape irezistibil, da!, de multe ori...) pe eventualitatea conştientizată că aș fi parte din cretinitate, sau, mai rău, parte din laşitate, dintre oameni pe care Vlad-creştinul i-ar fi atârnat în ţeapă...
Normal, viaţa a încercat să mă prostitueze, ca pe fiecare... - nu sunt primul, nici ultimul. Am refuzat nobleţea.
N-am vrut s-ajung să râdă de mine (până şi) oamenii simpli, cei mai simpli oameni ai ţării, oameni neplecaţi vreodată din sat, de la coada vacii și de la munca câmpului şi care, totuşi, ar fi fost ani-lumină mai înţelepti ca mine - cel din ipostaza viitoare - şi mai valoroși.
Pe lângă această femeie cu un singur dinte în gură - dar cu un suflet care-atinge Cerul - oamenii politici sunt nişte câini, cărora labele din faţă li s-au transformati în mâini omenești, şi, câteodată, le folosesc să "ia", iar, câteodată, le folosesc să "fugă" - după nevoie, sunt foarte adaptabili!
Îmi repugnă cuvântul politic, nu pentru că nu mi-ar fi drag de el, sărăcuțul, ci, pentru că, e asociat cu cîinii. Tipul de câini care, înainte, la curtea lui marelui Ştefan, n-aveau nici măcar căderea să se sature din roşcovele aflate în cădere... de pe mesele lui ticsite cu cruci.
Câini care au deprins meşteşugul limbii bipezilor, s-au infiltrat între ei, şi-i chinuie groaznic, sărind direct la beregată - bipezii având, şi ei, păcatele lor şi, cumva, nu ştiu cum, nereuşind să se elibereze deloc de sub strânsoarea fălcilor animalice, deși ar vrea...
În acest context, un singur strigăt la Dumnezeu, un strigăt sincer, ne-ar ajuta enorm; dar, suntem, cei mai mulţi, răgușiţi. Sau nu vrem, sau nu ştim să strigăm. Sau nu ne pasionează. Sau ne e lene. Sau cine ştie ce.
Din acest motiv, rămânem prizonierii câinilor-bipezi - noi, oamenii, care, cât de cât, măcar, suntem tot oameni.
PS. Ca să înţelegeţi mai bine despre ce e vorba, aveţi aici filmuleţul complet, din care eu am făcut un cut.