Apologia fetelor cuminți, singura valoare a feminității - articol audio
Motto: Eu înțeleg că ești frumoasă, dar vrei să fii și curvă?!
Am vazut acest film și m-a impresionat foarte mult si vreau să-l las sa vorbească pentru mine: www.imdb.com/title/tt1458175/
De multe ori, ne plictisim de cuvinte și ne "vorbesc" celelalte lucruri sau făpturi ale creației [inclusiv creația omului , văzută ca o creație din creație, o creație pe cale de consecință, o creație prin tranzitivitate: omul crează pentru c-a fost, la rândul lui, creat, apoi, crează pentru că poate să creeze (a fost însușit cu asta), apoi, crează pentru că-i produce plăcere ceea ce crează, etc...]. Însă nu vreau să mă pierd cu vorba: în filmul asta puteți vedea voi, bărbații, cum trebuie să fiți și cum trebuie să iubiți o femeie! TOTAL! E fascinant cum americanii, care nu-s ortodocși, totuși, tinzându-le sufletul spre frumos, dau, în această tindere, de nimic altceva decât de... credința ortodoxă! Nu spune ortodoxia să fii credincios soției/să n-o înșeli? Nu spune s-o iubești și s-o protejezi până la moarte, indiferent de cât de greu e jugul greutăților prin care Să vezi cum, din nimic, se-nfiripează zâmbetul unui copil pentru tine.
Să vezi (cu ochii tăi) și să simți (pe pielea ta) ÎNVIEREA LUI HRISTOS! Hristos a înviat! Nu există om care să fie aproape de Dumnezeu şi să fie urât, la fel cum nu există om care să fie aproape de sătănel și să fie frumos. Am remarcat acest lucru. Frumosul inoculează, la fel și urâtul.
S-au degajat în limbă foarte multe adjective intermediare între negru și alb, dar in fond situația e simplă: în faţa lui Dumnezeu și a veșniciei esti ori alb, ori negru. Probabil nevoia umană de confort a generat intermediaritatea, sub toate formele ei. Oricât aș căuta, nu găsesc un loc pentru aceasta în "important", în conceptele fundamentale ale vieții. Griul este creat ca să destindă, dar ca să și atragă înspre negru. Lucrează pentru negru. Ceea ce negrul însuși nu poate face, realizează cu brio griul pentru el. Lumea nu se sperie de gri, se sperie doar de negru, uitând că primul e, de fapt, fratele mai mic al celui de-al doilea. "Nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor", a spus Iisus Hristos. Adică tre' să fii curat, nu oarecum curat sau semi-curat. Dacă eşti gri, pici. La fel, dacă ești negru. Trebuie, musai, sub orice formă, să fii alb. Asta este legea vieţii universale, Astăzi, după Liturghie, Patriarhia a făcut slujbă de pomenire pentru iertarea păcatelor lui Mihai Eminescu. Pentru toate cele rele pe care el, ca om, cu siguranță le va fi săvârșit. M-am simțit foarte bine în timpul slujbei: mă-ncerca un sentiment de bucurie izvorât din mulțumirea că trăiesc una din tainele foarte importante ale bisericii mele și care mie îmi face mare plăcere: legătura cu cei adormiți. De multe ori simt că facem foarte puține sau nu facem nimic pentru toți pilonii mult-încercați, pe ale căror acțiuni, cândva făcute, țara astăzi se sprijină. Pe lângă faptul că nu-i luăm ca exemplu, nici nu le pomenim existența - parcă trăim prea în fugă chiar și pentru asta. În definitiv, ajungem să trăim fără rădăcini. Ca niște zombie. Ca niște baloane cărora le dai drumul și zboară care-ncotro, nu ca niște copaci cu rădăcini adânci, bine înfipte în pământul neamului, amestecat cândva - chiar și acum nu mai departe de cca. 25 de ani - cu sânge. Dac-am avea rădăcinile astea adânci, s-ar mai întâlni, din când în când, acolo, în pământ, cu sângele lor și s-ar hrăni cu el. Ar primi, de-acolo, niște substanțe care ne-ar Pentru cei interesați "pe bune" să practice Evanghelia.
De fiecare dată când Petru spunea "Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc!", cuvintele lucrau viu în inima lui și cu fiecare dată când o spunea din buze, cu atât în inimă se năștea iubire din ce în ce mai mare. Aceasta este puterea cuvintelor. Soluție: iată cum putem ajunge să iubim pe cineva! Resursele sunt la îndemână! Așa mărim sau chiar naștem dragostea în inimă. Spune cuvintele din inimă împietrită (păcătoasă) către Ziditor și acestea vor aduce duh de viață în inima ta; vor atinge și vor înmuia și vor schimba inima (cu o alta); o vor zidi din nou, după cum spune David: "Inimă curată zidește întru mine (nu înnoiește!). Nu e o soluție alternativă, alt drum nici nu este. Iar dacă este, contrazice-mă tu, cititorule... Să m-ajute cineva; eu nu sunt lămurit: România ce este? Stat laic sau țară creștină?
Un val susține prima variantă, alt val, a doua. Care-i realitatea? S-o tranșăm... În primul rând, pun și-un sondaj, la sfârșit, că să votați acolo cu propria părere. În al doilea rând, am putea să ne edificăm rapid, ținând cont de calitatea celor care vorbesc - adevărata calitate umană, nu cea dată de hainele pe care le poartă, sau de obiectele de mișcare rapidă cu patru roți, sau de proprietăți, sau de orice alte posesiuni materiale și, deci, neimportante; nu ținem cont de toate acestea și haideți să le neglijăm, căci ne-ar fi prea ușor să ne lămurim. Să săpăm mai adânc. Părerea mea e de prisos s-o spun, poate o intuiți: Am aflat că, în jurul lui 10 decembrie, o mamă a murit pentru că n-a vrut să-şi omoare copilul din pântece. Bolnavă fiind, a refuzat să se trateze astfel încât să elimine copilul - deşi se putea trata şi se putea chiar vindeca!
Am aflat-o dintr-o predică a unui părinte de la Putna, ţinută azi - a două zi de Crăciun. Părintele a menţionat fapta "mamei din Agigea" drept "exemplu de credinţă". Realizăm, oare, implicaţiile, din toate punctele de vedere, ale gestului ei? Cine ştie câte mame a făcut să reconsidere propria sarcină? Cine ştie câte mame vor naşte datorită ei? Cine ştie în câte inimi a trezit credinţa, a aprins o flacăra care, dealtfel, exista acolo, dar, altminteri, s-ar fi stins? Cine știe cât bine a degajat acest gest?! Putem să vedem cu ochii sufletești?! Fără doar şi poate, gestul ei exemplar, profund ortodox şi magnific, naşte fii şi nepoţi, face roade, într-un M-am gândit, de-a lungul timpului, care componentă a activității sociale e mai importantă și merită să-i acordăm cea mai mare atenție; ce anume trebuie să primeze în viețile noastre (sociale) la modul clar, absolut? (Inclusiv dpdv politic, dacă vreți.)
Dependent de această analiză a trebuit căutat acel lucru care să-i sporească omului capacitatea apropierii de Dumnezeu, în măsura în care același om s-a depărtat de Dumnezeu și chiar L-a ucis (s-au L-ar vrea ucis). Trăim într-o lume în care Dumnezeu e scârbit, lăsat mult deoparte, ascuns după ușă, vorbit foarte urât, calomniat, necinstit, ș.a.m.d. - știți rețeta. Viețile noastre sunt rânduite de un manager pe care noi îl luăm la mișto - gândiți-vă câte deservicii putem să ne facem procedând așa! El a gândit totul și a rânduit totul în ce ne privește, încă dinainte să apărem - fără a știrbi voința liberă. El a rânduit momentul când ovulul este fecundat, sexul copilului (de multe ori, în urma rugăciunilor sau dorinței părinților) și toate celelalte. A făcut un plan de management excepțional, picurând în mica ființă atât datorii și target-uri, cât și resurse și capacități pentru îndeplinirea lor. Mai departe, nimic mai necomplicat: omul trebuie să ia aminte la sine și să răspundă chemării - atâta tot. Sigur, nu e ușor (vorbesc din proprie experiență), dar sunt nenumărați pași unde ești ajutat și chiar poți, astfel, continua, până când și unde firul vieții tale se întrerupe puțin - mutându-ți, printr-o procedură foarte scurtă, doar domiciliul (mă refer la moarte). Vorbim, deci, de capacitatea omului de a fi creștin (cu fapta). În măsura în care se răspunde acestei chemări și se atinge acest obiectiv, foarte simplu se degajă efecte și în societate - o societate-sumă de astfel de indivizi fiind și societatea gândită în planul de management de mai sus. Iar cea mai importantă componentă, cred eu, pentru ca omului și societății să le fie bine, este educația. Dacă nu se educă creștinește copiii, aceștia n-au nicio șansă să devină componente pozitive și lucrătoare ale societății din care fac parte. Creștinismul (ortodox) este condiția imperios necesară ca societatea să fie reușită, după părerea mea. Singura cale perfectă. Sigură. Cei necrescuți în duh creștin nu aleg binele și lupta ca pe unica, cale, pentru că nu simt că ăsta e unicul mod de a-și câștiga veșnicia, propriul bine. Cu alte cuvinte, educă creștin un copil, apoi ia-ți mâna total de pe el, și va fi câștigat; nu va fi niciodată pierdut - ca om mare - iar chiar dacă, în cel mai rău caz, va oscila o vreme, tot va sfârși prin a face alegerile bune, la un moment dat și a le fi, mai apoi, consecvent - pentru că în el "strigă" educația ta, nu-l lasă, nu-l slăbește (până nu-l câștigă) și e imposibil să nu-l definitiveze iremediabil la un moment dat. La fel cum cei care nu primesc educație bună ajung în viață imaturi și zombie, bărbați imaturi (plângăcioși) și femei ușoare (ambele categorii suferind una de pe urma celeilalte, dar nefiind niciuna capabilă să facă diferența), oameni fără o scară a valorilor, fără ierarhii, pentru care burta, puterea, pumnul, mașina, femeia (în sensul de posesie și nu de împlinire), maneaua, cuțitul, bâta, pistolul, contul și celelalte sunt singurele valori pentru care ei acționează, prin comportamente care, sunt convins, jignesc patrupedele. Iată ce face educația, atât. Doar educația! Iată de ce, cine conduce vremelnic, lumea, știe că, dacă iei o generație tânără și-o desparți total de Dumnezeu, nu-ți va putea pune niciodată probleme, în orice vrei să faci cu ea - orice. E zombie, e fără vlagă, e sortită dinainte să respire o libertate mințită. Țării noastre nu îi trebuie mai mulți bani, nici fonduri europene, nici investiții chinezești, nici prietenie la cataramă cu America - acestea nu ne vor aduce putere și tărie, ca țară (să fim ceea ce era, cândva, Moldova lui Ștefan!). Nu trebuie să investim major în nimic, decât în educație. Fiecare la locul lui: tu, la tine-acasă; vecina, la ea; profesorii, în școli; miniștrii, în sistem; ș.a.m.d. Din păcate, acesta este singurul lucru de mare preț care, după părerea mea, lipsește României și în care se poate investi (incluzând credința, căci educația include credința - conform planului lui Dumnezeu pentru om). Să nu uităm niciodată că în locul fiecăruia dintre noi a murit Iisus Hristos. Cu asta ne naştem. Cu această datorie. Şi nu pentru că Dumnezeu e nedrept, nu pentru că ne ia libertatea în momentul când ne naştem cu o datorie, ci pentru că omul este înclinat oricum şi oriunde spre păcat; pentru că primii oameni - care puteau trăi mult şi bine mii de ani în Sânul Tatălui, neexistând, la multe mii de ani ulterior, televizoare, reviste porno, ţigări, arme, droguri, presă mincinoasă, aservită şi sclavagizată, manipulare, înşelare, minciună şi orice altă manifestare a răului prin faptele omului supus de el – şi aceasta ar fi însemnat viaţa omului, existenţa făpturii create. Dar, atât Adam, cât şi ajutorul lui au ales înşişi să greşească prin neascultarea de Autoritatea Creatoare – după o reţetă care, parcă, prin blestem, s-a translatat, ulterior, vieţii de pe Pământ a oamenilor, întregii lumi, prin neascultarea copilului de părinţi, în primul rând; apoi, a ucenicului, de învăţător; a neexperimentatului, de experimentat; a creştinului, de către duhovnic; a omului, de Dumnezeu şi, în general, a răului, de bine. Este o întreagă revoltă a răului care nu vrea să se cuminţească.
Dacă azi, ca prin minune, s-ar şterge păcatele tuturor oamenilor, cu toţii având sufletele şi conştiinţele imaculate ca zăpada pe care o aşteptăm, acestea s-ar murdări din nou prin alegeri, pentru că nu ştiu să facă eficient managementul resurselor pe care le au tocmai în acest scop. Se ştie că avem creier pe care îl folosim în proporţie de maxim 10% - cei mai mulţi dintre noi folosindu-l, probabil, în proporţie de 2-3%. Stai şi te întrebi: e bine? Dacă Dumnezeu ar fi vrut să folosim atât de puţin, ne-ar fi dat un creier mult mai prost şi l-am fi folosit în proporţie de 70-80% măcar. Dar nu ne-a dat. Ne-a dat un creier care poate aproape o infinitate faţă de cât îl folosim noi. De ce folosim atât de puţin? Pentru că ascultăm “carnea”. Instinctele sunt folosite mult mai mult, aşa explicându-se avansul de sorginte clară animalică pe care îl are umanitatea astăzi. Totul înseamnă “burtă”, lăcomie, iubirea banilor, iubirea puterii (şi nu a smereniei), iubirea de sine (şi neiubirea jertfei pentru celălalt), şi toate celelalte – le ştiţi foarte bine. De ce societatea de astăzi (nu departe de toate societăţile, de-a lungul istoriei) arată aşa? Eu rămân la părerea: pentru că nu-şi foloseşte bine resursele. Fiecare din noi este chemat să se răstignească, ca să câştigăm; în fel şi chip, dar toate după aceeaşi reţetă. Aşa avem “Raiul pe Pământ”, în care sunt sigur că le-ar plăcea tuturor să trăiască - dacă n-ar trebui să-l determine ei înşişi, ci ar veni precum “muieţi posmagii”. Nu urmăm reţeta pentru succes şi nu e vina lui Dumnezeu pentru asta, ci a liberului nostru arbitru. Câteodată îmi doresc că Dumnezeu să nu fi făcut omul atât de liber - sau, cel puțin, pe mine! - căci omul nu ştie să-și folosească libertatea şi merge, singur și orb, spre tăiere... Aşadar: cruce! Să ne răstignim şi să vrem să ne răstignim, altfel nu avem nicio şansă nici pentru răscumpărarea preţului de la Iisus Hristos, nici pentru normalizarea vieţii – căci există, simultan, acest dublu efect! Preţul plătit pentru libertatea a.k.a. mântuirea omului oricum nu-l vom putea niciodată răscumpăra, dar măcar să vrem procesul şi să facem o parte din el, iar mila lui Dumnezeu va completa restul. În concluzie, să nu uităm că al doilea prenume al nostru este Varava. Hristos s-a răstignit în locul tău, a luat povara de la tine – printre altele, ca să-ţi arate “cum se face”. Ai model, ai exemplu, eşti îndatorat… Spor la voinţă! Răstigneşte-te! Sau, altfel, dacă L-am vota pe Hristos atât de mult cât votăm oamenii, iar am fi salvaţi! Când, duminica, se face slujbă la biserică şi tu nu te duci, e ca şi când nu te prezinţi la votul la care te cheamă Hristos. În fiecare duminică poţi să votezi, aceasta este chemarea Lui, la care tu poţi să răspunzi benevol, ca şi în cazul votului cuprins în orânduirea omenească. Gândiţi-vă cum se simte Hristos, care este Creatorul nostru, al fiecăruia, iar noi nu mergem să-I oferim "votul" în fiecare duminică, când El ne cheamă - dar votăm cu vârf şi îndesat de fiecare dată când un om ca noi, ticsit cu minciuni, găleţi și fesuri - pe care le aruncă, fără deosebire, celor care, singuri, vor să fie minţiţi - vine şi o cere. Ce e mai important pentru noi?! Omul. Cine e mai puţin important pentru noi?! Dumnezeu... Când vom inversa lucrurile, vă garantez eu, personal, că nu vor mai exista nici corupţie, nici şpagă, nici puşcării pline, nici profesori care-şi aţâţă elevii să se bată, nici elevi care nu-i respectă pe profesori, nici străzi puţine şi găurite, nici oameni care, din poziţii-cheie, vând ţara! Nici politicieni-paiaţe, fără faţă şi fără nume (cum spune Savatie Baștovoi aici atât de frumos!), nicio... reminiscenţă, prezenţă sau manifestare a răului - dracul ar fi legat de coarne şi pus (de oameni!) în genunchi, în biserică, să se pocăiască. Noi, oamenii, am fi în deplin şi normal consens cu Dumnezeu (conform dorinţei şi planului Său...), iar diavolul ar fi singurul care, în Univers, uitându-se-mprejur... ar constata că-i... cam... în plus! Mesajul nostru pentru el ar fi următorul: "Amice, tu eşti, singur, în contrasens cu toţi... nu vrei să reconsideri?!". L-am împinge, pe diavol, la pocăinţă!... Dar, aşa, ce se întâmplă?! Ne împinge el, pe noi, la ne-pocăinţă! Frecvenţa? Suntem deranjaţi de frecvenţa "votului"? E prea des în fiecare duminică şi tocmai bun odată la patru ani?! Păi, frecvenţa este în deplină concortanţă cu... IMPORTANŢA (universală, dacă vreţi, a) faptului: unul are implicaţii temporale, de moment, iar cu celălalt mergem în atemporal, în a-timp, în veşnic. Noi, oamenii, nu facem suficient diferenţa între finit şi veşnic (deşi învăţăm încă de la matematica dintr-a cincea că orice încărcare a unui element merge de la zero spre un infinit care poate avea plus sau minus!) şi, din această cauză, neînţelegând veşnicia, o pierdem... Mi-aş dori mult ca oamenii să vină să voteze în fiecare duminică. Pentru ei. Am mai găsit o cauza a răului din mine şi vreau să remarc cu toţi, căci mă bucur.
Mi-am descoperit momente când eram singur, golit pe interior [de preocupări (bune)] şi mă umplea o stare de nelinişte paşnică, constantă; o senzaţie că nu fac ce trebuie, că nu simt ce-i bine şi, în acelaşi timp... o foame de acest bine. Nu ştiam însă niciodată ce să fac şi care-i cauza stării. Până azi. Am observat că acest gol interior deranjant - când simt că (oarecum superficial, dar totuşi...) mi-am terminat problemele şi pot să zburd - trebuie umplut cu preocuparea faţă de ceilalţi, grija faţă de ceilalţi. Trebuie să mă umplu, când sunt "gol", cu întrebări de genul: "Ce fac ei acum?", "Cum le merge acum?", "Ce face mama?", "Ce face sora?", "Ce face bunicul?", "Oare, nu le-ar pica bine un telefon?", "Oare, cum mai stă cu sănătatea? I-o fi mai venit rău? A... băut ceaiul?". Şi toate celelalte. Poate nu înţelegeţi, poate sună ciudat - însă cred că în fieacare e o luptă de a se umple, atunci când e gol, cu grija faţă de ceilalţi - cu ceilalţi. E... atât de frumos! Dar şi greu. Povestea are la mine, personal, un mare rol în tot şi în toate, inclusiv în maturizare - adică o "aşezare" mai bună a fiinţei mele, a preocupării ei în contextul de a "produce" pentru viaţa mea, pentru sufletul meu, cât mai mult bine. Sunt fascinat de "ce trebuie să faci" ca să fii mereu liniştit, împăcat, puternic (în smerenie şi luptă). Şi am simţit - pe mine -, de ani de zile, că puterea şi liniştea cresc în măsura în care "te faci preş". E încă unul - încă unul! - din chestiunile antinomice caracteristice credinţei adevărate, legii adevărate de viață şi adevăratului, eternului succes. În concluzie, îmi dau silinţa să mă umplu, de fiecare dată când disconfortul golului interior îmi va da coate, cu "ceilalţi". Deşi e greu să mă lepăd de omul vechi, vreau s-o fac, cu paşi mărunţi. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Mă gândeam că... până la urmă, toată învăţătura creştin-ortodoxă este despre să te uiţi la tine şi să nu te uiți la alţii. Toată învăţătura îţi ia atenţia - de fiecare dată, prin fiecare zicere - dacă e prost pusă şi o pune pe tine. Exclusiv pe ţine, pe nimeni altcineva.
Lucrul asta e minunat şi perfect şi-ntr-adevăr nemincinos și capabil să-ți aducă fericirea și pe pământ și după moarte. Spun asta pentru că Hristos nu minte și nu ne păcălește; iar ceea ce a spus și a învățat Hristos încredințaţi să fim că este singurul adevăr și singura unealtă să ne facă liberi. Postarea asta este pentru cei care caută adevărul și libertatea și nu ştiu exact cum să le-atingă. Sunt unii care nu sunt interesaţi de ele. Cine ne-mplinește pe noi?
Care pretututindeni ești și pe toate le-mplinești: spunem în Rugăciunea Începătoare cine ne împlinește și este și vistier al bunătăților... deci, de El avem nevoie. De fapt, de aceea și spune rugăciunea mai departe: ...vino și Te sălășluiește întru noi... Conștiința Sfinților Părinți (alcătuitori ai Rugăciunii Începătoare) era în comuniune cu Dumnezeu. Noi, astăzi, nu mai obosim să tot spunem că suntem laici și abia dacă înțelegem rostul rugăciunii și raportării la Dumnezeu. Abia! Unde mai pui că, după aceea, trebuie căutat sensul vieții (laolaltă cu căutarea talantului sau talanților tăi primiți în dar), pe care îl găsești doar prin credință și pe care prea puțini îl găsesc. Sensul vieții fiecăruia trebuie căutat adânc-adânc, încet, agale și cu răbdare; și cu cercetarea atentă a propriilor simțiri, având credința că Dumnezeu îți vorbește prin ele. Există o decuplare care se face atunci când te lupți cu păcatele. Începe să ți se șteargă pleava de pe ochi - ca unui alcoolic trezit din beție, ca unui uriaș care-a primit un pumn în luptă și-acum începe să se dezmeticească.
Începi să dai o altă dimensiune tuturor lucrurilor, o dimensiune cu totul nouă, iar procesul are același efect ca atunci când vezi o mașină străină: te lasă cu gura căscată. Începi să vezi o nouă viață și nu te poți opri să te-ntrebi într-una: Unde-am fost eu pân-acum? Cea mai mare biruință a noii stări sau a începutului drumului pe ea este că ești mai puternic. Și când te vezi, câteodată, cât ești de puternic acolo unde, până acum, erai neputincios, nici prin cap nu-ți trece să te mai întorci la vechea stare... Am observat în aceste zile diverse lucruri despre cipuri; altfel spus: despre robotizarea voită a omului.
Unul din argumentele introducerii și folosirii atât a unui singur document - în loc de mai multe -, cât și a plăților cu fața (mai nou), cu amprentele mâinii drepte, cu amprenta ochiului și inclusiv cu cipul de sub piele este că, în acest fel, documentul cu care faci plata nu se mai pierde. M-am gândit: OK; dar, ce înseamnă a pierde? De unde această frică, că pierd ceva sau... să nu pierd ceva? Până în acest moment, verbul a uita a existat în viețile noastre, de 7000 de ani, și-am trăit, ba chiar foarte bine. Ce vor, de fapt, oamenii să facă cu aceste cipuri? Nu cumva... e o fugă de normal? Un om care uită - des - și are greutăți de memorie, putem pica de acord că are o problemă care trebuie rezolvată în sensul creșterii și educării memoriei! Nu în sensul de a uita tot - și bruma de lucruri pe care, încă, le mai are în memorie. Aici avem de-a face cu o invitație la a uita totul, că nu este nicio problemă - cineva se îngrijește de tine. Poți să fii și spălat pe creier, nu este nicio problemă! Ba dimpotrivă - cu-atât mai bine! - acesta este țelul nostru - spun răii, și-și freacă mâinile. Ni se propune o viață captată, înregistrată, scanată, oricând copiată, ștearsă, modificată - în orice, ș.a.m.d. Ursul din pădure va fi liber, tu vei fi sclav. Singurele vietăți libere vor fi animalele sălbatice, oamenii nu vor fi liberi - nu vor fi nici măcar autonomi. Animalele ne vor privi cu același sentiment înduioșător cu care vizităm noi, azi, un bolnav la reanimare. Te uiți la el și ți-e milă de el. Spui: săracul... Așa va fi omenirea cipată. Sigur, cei câțiva care vor conduce lumea - câteva zeci, sute, mii, Dumnezeu știe câți 'or fi - nu vor avea cip, pentru că știu foarte bine ce înseamnă. Într-un documentar care circulă pe net, un american cu putere, întrebat de un prieten ziarist uluit: Cum, veți face asta întregii lumi?! a răspuns: Ce-ți pasă de ei? Ai grijă de tine, ai grijă de familia ta! Toate problemele oamenilor sunt din mândrie.
Acesta este izvorul adevărat şi profund al răutăţii. Acesta este lucrul care-l ţine pe loc pe om, care vrea să ţintuiască omul în loc – să nu-l lase să descopere, să evolueze, să-şi dea seama pentru ce e creat şi să lucreze. Spunea cineva că mândria nu părăseşte niciodată pe nimeni şi merge cu el până la groapă – chiar de luptă cu ea, n-o învinge, de fapt, niciodată, pentru că perfide şi multe îi sunt căile în care apare. Toţi oamenii, deci, sunt mândri. Chiar dacă ai senzaţia că n-o ai, o ai. Iar acela care spune că nu are mândrie, tocmai a spus cea mai valabilă minciună din istorie. Eu am descoperit-o la mine - înainte, nici n-o vedeam, de parcă eram blestemat să fiu orb; apoi, prin mila lui Dumnezeu, am văzut-o; şi am început să lupt cu ea. Am crezut c-am biruit-o, definitiv şi irevocabil – dar, ea era acolo! După un timp, iar am văzut-o şi mi-am dat seama că, de fapt, nu plecase niciodată; şi că lupta mea cu ea va fi până când rămân fără suflare. Să luptăm cu toţii cu mândria – această cauză nr. 1 a tuturor relelor şi cauză nr. 1 a nefericirii şi neîmplinirii noastre. PS. Pentru detalii, vă stau la dispoziţie. :) Îmi place în mod deosebit să vorbesc despre mândrie, pentru că mi se pare lupta cea mai specială şi cel mai greu de purtat. Am văzut un film care includea un divorț și, dintr-odată, am observat că oamenii de acolo, neincluzând în viața lor învățătura ortodoxă, sunt total descoperiți - total fără niciun ajutor. Și asta mi-a deschis un ochi și pentru ce se-ntâmplă în realitate. O mare suferință este în lume, la ora aceasta - și pe care numai cei ce o trăiesc, o cunosc - în urma divorțurilor. Nu mai zic că, de obicei, suferă și unul dintre soți - căci, de cele mai multe ori, divorțul se întâmplă ca inițiativă doar a unuia -, ci mă refer la suferința copilului / copiilor, care n-au nicio vină. Când se-ntâmplă un divorț între doi soți fără copii, mai e cum mai e; dar, când au și copii, eu unul sufăr și mă revolt foarte mult. Să vedem ce spune Sfântul Ioan Gură-de-aur despre căsătorie și motivele care duc la divorț: - După căsătorie, dacă privești, cu ochi desfrânat, altă femeie, ești răspunzător pentru acuzația de adulter. Îmi place foarte mult această idee. Mulți bărbați fac acest lucru ca și când ar fi un drept al lor! Mi-e scârbă când aud că se uită și ei, că, ce-i frumos, și lui Dumnezeu Îi place - mare idioțenie! Nu înțeleg de ce acceptă femeile chestia asta și nu-i plesnesc imediat, căci... sunt sigur că simt un disconfort în sinea lor, în adâncul lor. Spune Sfântul Ioan Gură-de-aur mai departe: - Să nu ne aflăm nepăsători față de mântuirea noastră și să nu-i oferim diavolului sufletul nostru. Căci, cu adevărat, de aici vin nenumăratele nenorociri ale familiilor și nenumăratele conflicte; de aici se pierde încet-încet dragostea și slăbește dorul de soție. Pentru că așa cum bărbatului chibzuit (înțelept) îi este cu neputință vreodată să-și treacă cu vederea sau să-și disprețuiască soția, tot așa îi este cu neputință bărbatului destrăbălat și curvar să-și iubească femeia, chiar și dacă ar fi cea mai frumoasă dintre toate. Din curăție și înțelepciune se naște dragostea și, din dragoste, bunătăți nemărginite. Iată, deci, ce trebuie să facă omul căsătorit: să-nceapă jertfa - dacă, încă, nu e începută... N-are nicio alta șansă - să nu ne păcălim, că nu suntem mai deștepți ca Dumnezeu. Toate-s puse bine și pentru noi sunt puse toate - chiar dacă pare greu. Oricât ar fi de dificil, să ai încredințarea, bărbate, că vei culege roadele! - Să căutăm un singur lucru: virtutea sufletului și noblețea modurilor noastre de viețuire, ca să ne bucurăm de pace, ca să trăim în unire și dragoste veșnică. Superb: noblețea modurilor noastre de viețuire. Ce poate fi mai frumos? Mai departe, o specificație despre sărăcie-bogăție, care mi-a mers la suflet: - Cel ce şi-a luat femeie bogată, şi-a luat mai degrabă stăpână a casei decât soţie. Pentru că şi fără aceasta femeile sunt pline de mândrie şi cu uşurinţă cad în iubirea de slavă lumească, dar dacă se adaugă şi acest lucru (bogăţia), cum vor fi supuse soţilor lor? Dimpotrivă, acela care şi-a luat femeie de aceeaşi cinste sau mai săracă, şi-a luat ajutor şi împreună-nevoitor şi şi-a băgat în casă toate bunătăţile. Deoarece nevoia sărăciei o îndeamnă să poarte de grijă cu multă atenţie de bărbatul ei, să se supună şi să asculte întru toate, şi alungă orice pretext de dihonie şi ceartă, precum şi aroganţa şi jignirea, şi se face, căsătoria, legătură a păcii, unirii, iubirii şi armoniei. Să nu căutăm să avem bani, ci să avem pace; să ne bucurăm de mulţumirea de a fi împreună. Pentru aceasta este căsătoria, nu ca să umplem casele de război şi luptă, nu că să avem dihonii şi certuri, nu că să ne încăierăm între noi şi să ne facem viaţa de netrăit, ci ca să ne bucurăm de ajutor, să avem liman şi adăpost şi mângâiere pentru relele neprevăzute şi că să vorbim împreună cu femeia noastră în mod plăcut. Având, aşadar, toate acestea în mintea noastră, să nu ne gândim la bani, ci la modurile bune de vieţuire, la curăţie şi înţelepciune. Pentru că o femeie cuminte şi cu nobleţe în felul de a fi şi cumpătată, chiar dacă este săracă, va putea să se folosească de sărăcie mai bine decât de bogăţie. Ce frumos și împlinitor vorbeste Sfântul despre goana după bogăție! Să luăm aminte! Se spune în altă parte: - Soția credincioasă nu va lăsa pe soțul său necredincios, nici soțul credincios nu va lăsa pe soția sa necredincioasă, ci, întru răbdarea voastră, vă veți mântui sufletele voastre. Îmi place această idee! Mult! Iată, fiecare din soți este chemat la jertfă și... mare-i va fi răsplata! Mai e de notat un lucru: nu cunosc niciun caz - dar, niciunul! - când unul din cei doi a răbdat și celălalt nu s-a întors. În concluzie, ortodoxia, dac-ar fi trăită, iaca, ar salva de divorț, de durere și de suferință. Credința ortodoxă este o umbrelă care protejează. Și e bună, nu e grea - să nu fugim de ea. Învățătura credinței ortodoxe pe care noi o avem nu e de ici, de colo. Ea e perfectă, e totală. Și, printre altele, face și lucrul despre care vorbim... protejează de divorț (printre alte și alte protejări ale ei...). Aș vrea să vă mărturisesc, de la bun început, că mi-e milă de femei, în destule situații. Le văd blegi. Acționează prostește - nu țin la ele, practic - și suferă. Suferă cu totul altfel decât suferă bărbații și - în cadrul acestei comparații - suferă mai ales în ipostazele la care mă voi referi în acest post. Vreau să aduc în discuție situațiile pe care statistica le prezintă ca întâmplându-se cel mai des. Să presupunem că, între bărbat și femeie (necăsătoriți), se-ntâmplă acel lucru (intim). Acest lucru oricum n-ar trebui să se întâmple, deoarece nici credința lor nu le dă voie, iar medicina și statistica îi sfătuiește aproape poruncitor să stea liniștiți (detalii aici). Iar apoi, oricum, alte lucruri stau să se întâmple, în care femeia este, de departe, cea care suferă cu mult mai mult. Să vedem care. 1. Cine ia așa-numita pilulă de a doua zi, suportând multe efecte negative secundare asupra corpului propriu - multe dintre ele, nespuse? 2. Cine suportă, cu mult mai mult, greutatea psihică a sarcinii, atunci când nu este dorită și pică pe neașteptate? Și ce mai spunem despre situația când femeia, totuși, și-l dorește, iar bărbatul spune clar că nu - caz în care ea rămâne chiar singură și în greutatea de moment și pe cale? Căci, aceasta este marea greutate pentru femeie: aceea că realizează că nu atât momentul, cât, mai ales, calea e grea - ea știe că, timp de 9 luni, pentru ea va fi într-un fel; o sperie nu atât faptul că, acum, bărbatul n-o înțelege, cât faptul că are un drum în față pe care va trebui să meargă singură... 3. Cine vomită și suportă toate corvoadele stărilor sarcinii - dacă se face, totuși, alegerea cea bună și se decide să se păstreze sarcina? 4. Cine suportă inclusiv greutatea fizică a copilului, transportându-l și ducându-l, tot timpul, oriunde, cu sine, timp de 9 luni? 5. Cine trebuie să se hrănească mai atent și să ia aminte cu mult mai mult decât celălalt la toate stările fiziologice simțite în timpul sarcinii? 6, 7, 8... Cine știe câte 'or mai fi... Nu ştiu, mi-e milă de voi! Sunteţi uşoare, sunteţi firave şi mai sunteţi şi păcălibile. Dacă nu v-ar ajuta Cel-de-sus, nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla cu voi... Mai departe, un sfat se naşte în mod firesc: nu faceţi asta cu cineva care, atunci când se poate şi atât cât poate, nu vă ajută întrutotul, nu stă acolo, lângă voi, nu vă sprijină nelimitat şi susţinut, fiind 100% lângă voi. Asigurați-vă. Dacă este un lucru făcut în doi, nu îngăduiţi voi înşivă – prin alegerea pe care o faceţi – să sufere doar unul şi anume... chiar voi. Şi, mai presus de toate, nu faceţi asta în afară căsătoriei... unde sunteţi protejate de Taină, adică de însuşi Dumnezeu, care este, de fapt, cea mai mare umbrelă… Femei… este atât de nedrept faţă de voi, încât mie-mi vine să mă sbârlesc. Îmi vine să-ntreb: De ce nu ne educaţi, de ce nu ne alungaţi, de ce nu ne bateţi, de ce nu vă revoltaţi - faceți ceva, orice, înainte să rămâneţi singure pe cale? ...Eu mă gândesc că iubirea face ca, atunci când ea suferă, suferă şi el; atunci când ea are o bucurie, o-mpart şi tot aşa. În principiu, bărbatul se sustrage mişeleşte din faţa responsabilităţii pentru că poate. Pentru că, fizic, nu e obligat – n-are legătură. Psihic sau emoţional – nu mai contează... din păcate. Acum se vede ce rău e să fii cu cineva fizic/exterior, înainte să fii… psihic/interior - înainte să te iubească... Tare m-aş bucura - eu, mascul - să existe teste psihologice pe care să le facă bărbaţii şi să demonstreze dacă, în caz de sarcină, ei ar rămâne lângă femeie. Să-i stoarcă, să-i solicite psihic, să-i întoarcă pe dos - şi… să fie nişte teste, care să dureze... așa... vreo 9 luni -, numai să scoată adevărul! Ce m-aş bucura! Pentru binele tuturor, fraților. Pentru normalitate și corectitudine. Așa aţi fi şi voi, necăjitelor, nepărăsite pe cale… M-a-ntrebat o prietenă dragă despre cum privesc anumite aspecte-decizii ale ei. Care mi-e părerea. Era vorba de câteva chestiuni personale: nişte lucruri pe care-i place să le facă şi faţă de care simte o anumită atracţie. Dar, - ca tot ce atrage – desigur, lucruri riscante (în multe astfel de situaţii, găsim, puse, domnişoarele promiţătoare, la o anumită vârstă). Dincolo de necesitatea unei igiene personale în propria viaţă, prietena mea a avut inclusiv o discuţie-problemă cu mama ei (cu care, dintotdeauna, a avut o relaţie specială). Așadar, mi-a pus problema cu real interes, fiind preocupată de soluţionarea situaţiei. Şi eu, împreună cu ea.
I-am vorbit de duhovnicul-umbrelă. Adică, o protecţie pe care ţi-o iei, de fiecare dată când faci ceva (ceva important, şi nu numai; pentru că importantul – ca şi plăcerile – este personal: unuia i se pare ceva ca fiind important, altuia, nu). Unii vorbesc despre a lua binecuvântare de la preot (duhovnic). Chestiunea nu e lucru puţin, pentru că simplu-laic spus, e ca atunci când îţi faci asigurare. Se numeşte că ai asigurare. Când ţi se-ntâmpla ceva, primeşti întrebarea: Ai asigurare?. În cazul unui răspuns de Nu! – Doamne, fereşte! – plăteşti, totul, din buzunar. Adică, suporţi decontul negativ al situaţiei. Aşa se întâmplă şi cu duhovnicul-umbrelă: el este asigurarea ta. Dacă-i ceri părerea (şi voie), nu-nseamnă că tu eşti prost şi el, deştept, înseamnă că i-ai cerut părerea şi lui Dumnezeu (prin preot). Depinde cât este de important Dumnezeu, pentru ţine. Lucrurile pot părea un pic forţate, dar nu sunt. Pot părea forţate pentru cei care nu au credinţă; pentru cei cu credinţă: prin duhovnic, vorbeşte Dumnezeu – atât şi nimic mai mult. Sigur, pot fi situaţii când simţi că duhovnicul nu te înțelege, că tu ai un proiect pe care, el – spui tu -, nu-l înţelege, nu-l cuprinde, etc. Pe scurt, crezi că eşti neînţeles. Ok. Eu sunt, totuşi, convins, că, prin el, vorbeşte Dumnezeu - iar Dumnezeu „îţi înţelege” proiectul. Și, dacă tot susţii, şi susţii, că duhovnicul nu te înţelege, nu e bun pentru tine, foarte bine - schimbă-l!, până vei ajunge la unul în care să ai deplină încredere sufletească, şi pe care să-l cauţi exclusiv pentru mântuirea sufletului. Iar la acesta, îţi spui: îl ascult din toate punctele de vedere, nu contează că mi se pare mie că, la un moment dat, nu mă va înţelege. Voi cataloga acest lucru drept o ispită, şi voi asculta de el întru totul! (- orbeşte, pe româneşte). Ca şi prietenei mele, v-am spus acest lucru din experienţă - nu din cărţi (deşi, ele sunt comoara mea). Nu ştiu câţi v-aţi dat seama - nu ştiu dacă e vizibil -, dar, cea mai mare parte din ce-am scris în acest blog este în urma experienţelor trăite. Mă folosesc de acest mod, pentru că îl cred onest - vorbind din ce trăiesc – şi cred că este convingător. Când omul se gândește cu cine să se căsătorească, sau are orice altă cerință sau preocupare (în sensul de analiză singulară / unilaterală), înainte de a face demersul de a se desăvârși pe sine și a se pune pe sine în dorul după Dumnezeu, face o neghiobie: pune carul înaintea boilor.
Câți dintre noi nu facem asta? Inclusiv eu am făcut (și fac), toți pe care-i cunosc, și, probabil, foarte puțini din toți oamenii de pe Pământ fac ce trebuie, adică, întâi, căutarea lui Dumnezeu, raportarea la Dumnezeu, dezvoltarea unei relații imperios necesare cu Dumnezeu, apoi, așteptarea, în liniște, fără grabă și cu înțelepciune, a unei relații pământești (sau a oricărui lucru cerut). Tindem să căutăm, mai întâi, cele tangibile fizic și carnale, și, iată, tocmai aceasta este un mare indiciu că suntem foarte plecați spre păcat. Ne aplecăm și ne preocupăm de păcat, prin alegeri proaste, cu ușurință, cu acea ușurință a peștelui în apă. Cu aceea că suntem în elementul nostru natural. Dar, iată, nu acesta este elementul nostru natural! Nu în acesta ar trebui să ne simțim ca în apă, nu la acesta ar trebui să apelăm, căci... vom avea roade... după lucrare. Ce faci și cum îți faci, aceea ai, nu altceva - fiind permanent încadrați de această rețetă a deplinei libertăți, pe care a pus-o, Dumnezeu, pentru noi. La ce bun să crezi în Dumnezeu, dacă nu aplici (învăţătura Lui) în viața ta?
La ce bun să ai credinţă, dacă (ea) nu se vede, de la sine, în viața ta, prin diferenţă cu a celorlalţi? La ce bun să mergi la biserică, dacă nu eşti teribil de atent la ce-ţi spune biserica? La ce bun să... (aici vă las pe voi să continuaţi...) Cei credincioşi au responsabilitate în faţa celor necredincioşi. Când, unul, întreabă: Eşti credincios?, şi tu spui Da!, dar nu ai acoperire în fapte, eşti mincinos. Ne jucăm cu cuvintele, nefiind serioşi. Suntem oameni mari, dar ne comportăm ca într-o joacă de copii - unde poţi să spui orice, să presupui orice şi să te joci "de-a orice", neexistând frică că vor fi repercursiuni. Să fim atenţi, însă, foarte atenţi! Toţi oamenii mari care iau în joacă responsabilităţile care le revin în mod firesc, vor avea parte de o răsplată... tot "în joacă". Să fim serioşi şi să nu ne minţim că, de ex., frecventarea bisericii este de ajuns, dacă tu nu-i asculţi cu mare atenţie învăţătura! Unul care lucrează activ dragostea în inima sa şi are o rată de frecvenţă mai scăzută (a nu se înțelege că încurajez neglijarea bisericii), s-ar putea să ţi-o ia înainte în faţa Domnului. Cu mult! Să ne fie clar, nouă, celor care frecventăm biserica şi ne gândim că, poate, la sfârşit, vom avea putere să fim mucenici: când păcatul stăpâneşte inima, nu există şansă la mucenicie (cum era odată). Când păcatul stăpâneşte inima, nu există şansă la scăpare.
Dacă tot mi-am arătat simpatia faţă de mesajul anumitor filme de la Hollywood, să spun ceva şi despre un film, despre care, că nu mi-a plăcut, e prea puțin spus.
Titlul nu e important... Nici măcar nu e important că e vorba de un film, până la urmă, sau că postarea mea a plecat de la un film - situația poate fi adaptată pe ce se întâmplă și în viața reală, fiindcă sunt foarte multe situaţii asemănătoare în jurul nostru. În povestea descrisă de film, când, tu, ca om de bun simţ, ai zice că se opreşte răul, el continuă... şi continuă... şi continuă. Se pare că societatea deprimată de azi (al cărei partener de nădejde este Hollywood-ul) îndeamnă la respectul faţă de sentiment până la gura iadului. După ce păcatul şi, în acelaşi timp, atracţia şi dezonoarea, se gustă, un imens gol da năvală. Un gol care, treptat, se umple cu disperare. Zi cu zi, se măreşte şi apasă, până trimite la ştreang sau iertare și-mpăcare (cu sine și cu Dumnezeu). În acest punct, rațiunea nu mai poate fi minţită sau neglijată (ca înainte), deoarece pasiunea s-a consumat (nu mai e nimic "bun" - la gust - de consumat), iar conştiinţa se foloseşte de glasul cu care-i e dat să nu tacă, şi nu tace. Tu, ca om, realizezi că pierzi toată fericirea în care te-mbăiai... şi nu-ţi dai seama, măcar, unde s-a dus. Și, în paralel cu acest strigăt al conştiinţei personajului (dacă ne referim la strigătul conștiinței oricărui păcătos, nu greșim), şi societatea a emis un strigăt dezaprobator - ce avea să fie ultimul. Şi ea, societatea, îi spune omului să se-ndrepte - ca, măcar de ea ascultând, să-i fie bine. În acest caz, lucrurile se-ntâmplă, parcă, ca o dublă asigurare pe care a lăsat-o, Dumnezeu, omului: dacă nu-ţi asculţi conştiinţa - care, în fiecare, strigă în primă instanţă - să asculţi, măcar, de părerea sau glasul societăţii. Societatea asta - care priveşte astfel, atunci când omul greșește - e sănătoasă, iar individul, bolnav. În concluzie, această situație este despre un loc și moment anume și tipice, și despre o persoană a cărei rușine nu funcționează, și aruncă-n praf cu rostul vieţii. Omul, devenit biet animal - prin proprie alegere - nu-şi dă seama că rostul e sfânt. Te poţi lega de orice, de absolut orice, dar nu te poţi lega de rost! Rostul e sfânt! Când oamenii vor înţelege asta, viața se va aşeza, în sfârşit, pe orbitele ei, ca o planetă cuminte şi obosită de puţină hoinăreală prin Univers... Până la urmă, deci, mi-a plăcut ceva: sublimul cu care se manifestă voința liberă. După ce vezi acest film, ai impresia că "acela" s-a ales cu ce-a vrut. Nimeni nu l-a împiedicat să facă ceva, iar finalul încarcă pozitiv din acest punct de vedere. De multe ori mi se întâmplă, pe unde umblu, să mă intersectez cu grupuri de copii de şcoală... Şi stau şi-i urmăresc. Mereu când îi văd, mă gândesc la ei ca la nişte victime - cum, pe mine, de ex., nu m-am văzut şi nu mă văd. Nu pot să nu mă gândesc cum cresc, săracii, d.p.d.v. al aşa-zisei educaţii pe care o primesc. Cât de mult îşi bate joc sistemul de ei, formându-i ca pe nişte adevăraţi cobai pentru ce vrea el ca ei să fie. Nu mai există acea libertate în educaţie, acel timp biologic sau posibilitatea naturală ca să te lămureşti singur despre ceva, în tihna ta, în mersul tău caracteristic, unic, şi să poţi alege prin urmare. Acum, informaţiile te bombardează şi te „formează” ele, au grijă să te formeze ele, cu mult înainte ca tu, poate, să-ţi pui o (acea) problemă. Nu mai e un secrect că sunt state - vestice și, poate, nu numai - care îşi educă copiii în sensul informării acestora cu lux de amănunte despre aspectele sexuale, de încă foarte fragezi (Marea Britanie: 5-7 ani). Şi nu numai atât - că îi informează -, ci îi şi mint, spunându-le, de ex., că nu este deloc bine pentru ei să-şi "reprime" instinctele, pornirile, sau gândurile de această natură, pentru că le afectează negativ personalitatea, îi afectează negativ această „reprimare”, trimitere înapoi a dorinţei. Sistemul ştie foarte bine, însă, unde vrea să-i ducă și cât de jos vrea să-i coboare. Căci, învăţându-i despre sex – ba chiar impulsionându-i să facă orice simt sau şi-ar dori d.p.d.v. sexual, fără oprelişti sau frică -, ei nu mai au ruşine. Când nu mai au ruşine, trec uşor la aceste lucruri, pentru că... nu mai simt impedimentul (pus acolo, în mod normal, de educaţie). Vor, cumva, să ducă lucrurile exact înspre starea de fapt descrisă de cineva astfel: dacă femeile n-ar avea ruşine, niciun bărbat nu s-ar mântui. Asta înseamnă că bărbaţii depind de ele, de femei. Înseamnă că, indiferent cât de virtuos poate fi, la un moment dat, un bărbat, el tot nu poate să-i reziste femeii, dacă ea s-ar manifesta fără ruşine. Aparent, este un mare avantaj pe care femeile îl au. Dar este şi responsabilitate. Cel care-a creat, a ştiut ce crează. Iar partea reponsabilității este aceasta: femeia, cu cât poate să creeze, cu aceea poate să distrugă; cu cât poate să ridice, cu aceea poate să coboare; cu cât poate să clădească, cu aceea poate să smintească. Se ştie bine, cred, ce fac fetele în Anglia, Olanda, Germania şi mai peste tot unde nivelul de trai nu ridică mari dificultăţi: se destrăbălează animalic, nu mai au niciun pic de oprelişti, niciun pic de virtute sau ruşine, nu mai au nimic „de ascuns” (ori, de aici vine tot interesul bărbatului), nu le mai reţine nimic, beau ca spartele şi se transformă pe sine dintr-o entitate căreia în mod normal i te adresezi cu respect, grijă şi politeţe (și... întotdeauna te gândești înainte!), în nişte entităţi demne de tot dispreţul - care vomită, dorm pe stradă, despuiate, deschise, cu Salvările roind în jur și stârnind dezaprobarea tuturor, chiar și a celor care trăiesc în propria lor societate, în mediul lor. Chiar și a lor înșiși! De ce? De ce toate astea? Pentru că nu mai au rușine. Și pentru că pot. Feminismul doar le-a învăţat asta. Dacă întrebi un bărbat normal la cap dacă şi-ar lua o nevastă din aceste ţări, îţi spune clar că nici nu se gândeşte. Başca, chiar ai lor, vesticii, aşa cum sunt - bărbaţii, mă refer – cu toate tâmpeniile lor, în acest moment caută femei prin alte locuri, prin alte țări, continente, galaxii, pentru că ale lor femei nu mai sunt... femei. Sunt... altceva. O... "chestie" ciudată. Pe care în niciun caz n-o poți lua în casă să-ți trăiești restul vieții cu ea... Chestiunea principală este lipsa căldurii la femeie – căldură pe care o africană, de ex., i-o oferă din plin vesticului – şi inadvertenţele care pleacă din carierismul femeii - feminismul acesta tâmpit. Femeile lucrează cot la cot cu bărbaţii, atitudinea lor e una de „şmecherite”, se poartă ca şi când au descoperit, acum, în sfârşit, ceva extraordinar, care le permite să fie şi să poată. Marea problemă a femeii este că îşi pierde... capacitatea şi starea de a fi femeie. Se denaturează. Se strică. Femeile, ieşind (total) din cămin, deci din zona lor de confort specific și de misiune specifică, ies din elementul lor natural și nu mai sunt dorite de bărbați. Chiar și pentru bărbaţii evoluaţi, femeile evoluate nu mai sunt o soluţie. Ei caută alte femei, care nu şi-au pierdut, preocupate exclusiv de carierism şi bărbățism, capacitatea de a fi femei. |
motto:
Prelucrează-te până devii izvor de bine pentru celălalt. [Apoi poți muri liniștit.] SFINȚIOAMENI MARIArhivă
December 2017
Categorii |