Am mai găsit o cauza a răului din mine şi vreau să remarc cu toţi, căci mă bucur.
Mi-am descoperit momente când eram singur, golit pe interior [de preocupări (bune)] şi mă umplea o stare de nelinişte paşnică, constantă; o senzaţie că nu fac ce trebuie, că nu simt ce-i bine şi, în acelaşi timp... o foame de acest bine. Nu ştiam însă niciodată ce să fac şi care-i cauza stării. Până azi. Am observat că acest gol interior deranjant - când simt că (oarecum superficial, dar totuşi...) mi-am terminat problemele şi pot să zburd - trebuie umplut cu preocuparea faţă de ceilalţi, grija faţă de ceilalţi. Trebuie să mă umplu, când sunt "gol", cu întrebări de genul: "Ce fac ei acum?", "Cum le merge acum?", "Ce face mama?", "Ce face sora?", "Ce face bunicul?", "Oare, nu le-ar pica bine un telefon?", "Oare, cum mai stă cu sănătatea? I-o fi mai venit rău? A... băut ceaiul?". Şi toate celelalte. Poate nu înţelegeţi, poate sună ciudat - însă cred că în fieacare e o luptă de a se umple, atunci când e gol, cu grija faţă de ceilalţi - cu ceilalţi. E... atât de frumos! Dar şi greu.
Povestea are la mine, personal, un mare rol în tot şi în toate, inclusiv în maturizare - adică o "aşezare" mai bună a fiinţei mele, a preocupării ei în contextul de a "produce" pentru viaţa mea, pentru sufletul meu, cât mai mult bine. Sunt fascinat de "ce trebuie să faci" ca să fii mereu liniştit, împăcat, puternic (în smerenie şi luptă). Şi am simţit - pe mine -, de ani de zile, că puterea şi liniştea cresc în măsura în care "te faci preş". E încă unul - încă unul! - din chestiunile antinomice caracteristice credinţei adevărate, legii adevărate de viață şi adevăratului, eternului succes.
În concluzie, îmi dau silinţa să mă umplu, de fiecare dată când disconfortul golului interior îmi va da coate, cu "ceilalţi". Deşi e greu să mă lepăd de omul vechi, vreau s-o fac, cu paşi mărunţi.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Mi-am descoperit momente când eram singur, golit pe interior [de preocupări (bune)] şi mă umplea o stare de nelinişte paşnică, constantă; o senzaţie că nu fac ce trebuie, că nu simt ce-i bine şi, în acelaşi timp... o foame de acest bine. Nu ştiam însă niciodată ce să fac şi care-i cauza stării. Până azi. Am observat că acest gol interior deranjant - când simt că (oarecum superficial, dar totuşi...) mi-am terminat problemele şi pot să zburd - trebuie umplut cu preocuparea faţă de ceilalţi, grija faţă de ceilalţi. Trebuie să mă umplu, când sunt "gol", cu întrebări de genul: "Ce fac ei acum?", "Cum le merge acum?", "Ce face mama?", "Ce face sora?", "Ce face bunicul?", "Oare, nu le-ar pica bine un telefon?", "Oare, cum mai stă cu sănătatea? I-o fi mai venit rău? A... băut ceaiul?". Şi toate celelalte. Poate nu înţelegeţi, poate sună ciudat - însă cred că în fieacare e o luptă de a se umple, atunci când e gol, cu grija faţă de ceilalţi - cu ceilalţi. E... atât de frumos! Dar şi greu.
Povestea are la mine, personal, un mare rol în tot şi în toate, inclusiv în maturizare - adică o "aşezare" mai bună a fiinţei mele, a preocupării ei în contextul de a "produce" pentru viaţa mea, pentru sufletul meu, cât mai mult bine. Sunt fascinat de "ce trebuie să faci" ca să fii mereu liniştit, împăcat, puternic (în smerenie şi luptă). Şi am simţit - pe mine -, de ani de zile, că puterea şi liniştea cresc în măsura în care "te faci preş". E încă unul - încă unul! - din chestiunile antinomice caracteristice credinţei adevărate, legii adevărate de viață şi adevăratului, eternului succes.
În concluzie, îmi dau silinţa să mă umplu, de fiecare dată când disconfortul golului interior îmi va da coate, cu "ceilalţi". Deşi e greu să mă lepăd de omul vechi, vreau s-o fac, cu paşi mărunţi.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!