Am sesizat, nu demult, printr-un acatist al unui mare sfânt cinstit azi în Grecia, această mare taină, care lucrează lăuntric în inimă - dar nu de capul ei, ci ca răspuns al dorinței. Ce lege binecuvântată, conferitoare de o stare de taină a lucrurilor! La prima vedere, să prețuim iubirea pt. aproapele mai mult decât dreptatea nu pare mult, nu pare o treabă prea complicată, dar lucrați-o, și veți vedea cât de greu vă vine s-o aplicați în concretul vieții. Până nu demult, aveam o lege pe care o vedeam corectă din toată ființa și de la care nu vroiam să mă abat cu nici un chip: dreptatea (a da fiecăruia ce-i aparține, după vechiul și creștinescul modus vivendi, a da cezarului ce-i al lui, și Domnului, ce-i al Domnului. Inclusiv (poate, mai ales!) în ce privește respectul membrilor de familie între ei, apoi respectul pe care-l acordăm celorlalți oameni, vecini, cunoscuți, etc. Nu vroiam sub nici o formă să iau în calcul pt. aplicare o altă variantă, asta mi se părea sfântă chiar și vrednică de apărat cu capul. Mă-nverșunam, țin minte, la ea, găsind-o imaculată, ca un rarisim feminin feciorelnic. Toate bune și frumoase, și, omenește vorbind, nu cred că are cineva ceva să-mi reproșeze. Normalitatea cu care e-mbibat raționamentul meu e impecabilă, chiar impune respect. Și totuși, vedeam că ceva lipsește.
Se simțea că, de undeva, ceva lipsește, o verigă, undeva, nu există (cel puțin una!), iar mecanismul e departe de a fi perfect... Nu e nici măcar bun (în sensul de eficient!). Vă întrebați, poate, la ce mecanism mă refer?! La mecanismul de - nici mai mult, nici mai puțin - a răspunde chemării din noi, mecanism pe care îl găsesc aplicabil prin ceea ce eu numesc ''atingerea stării de NORMALITATE'' (Sfânta Normalitate... atât de greu de ajuns la ea!). Cu alte cuvinte, totul să decurgă normal, dar normalul Cerului, pus, aici, pe pământ, pt. noi, ca o lege a fericirii, ca o situație de a scrie simplu, ca după dictare, propria fericire.
Așadar, aplicam, aplicam aplicam!
Nimic bun, per total, nu ieșea..., mereu apăreau piedici, și piedici mari. Certuri! Mai să fie, încerc să aplic CORECTUL atât de asiduu... unde greșesc???
Și, da, aveam să-mi dau seama unde: eram prea ancorat în legea pământului ca să mai pot să învăț și să zbor (zborul fiind înălțător!, și izbăvitor, ca după rețetă). Eram preocupat de corect, uitând de iubire și fără să mai țin cont de ea. Uitând de cea mai mare fericire, de cea mai mare lege, de cea mai puternică armă, de cel mai dulce și frumos companion, de cel mai brav tovarăș, de cel mai mare lucru de pe pământ! Nu degeaba totul, dar totul!, de fapt, se naște din dragoste!... Orice lucru, analizat, devine roadă a dragostei!...
Așa că, dragilor, de ceva vreme, mă simt LIBER.
Mă simt capabil, simt că pot, fapt care mi-e ca o adevărată gură de aer, în tumultul de idei și de gânduri care fierb realitatea (mai ales cea de azi). Chiar dacă nu-i ușor, și, de fiecare dată, e o nouă provocare..., mă înalță gândul și situația..., iar sentimentul care-mi dă cea mai mare bucurie este LIBERTATEA. Libertatea prin jertfă, se poate spune. Caut nebun, asiduu, ca un zgârcit, LIBERTATEA... Dumnezeu a pus-o, de ce să nu mă șterg la ochi, și s-o văd? Nu-s fraier dacă n-o fac?
Se simțea că, de undeva, ceva lipsește, o verigă, undeva, nu există (cel puțin una!), iar mecanismul e departe de a fi perfect... Nu e nici măcar bun (în sensul de eficient!). Vă întrebați, poate, la ce mecanism mă refer?! La mecanismul de - nici mai mult, nici mai puțin - a răspunde chemării din noi, mecanism pe care îl găsesc aplicabil prin ceea ce eu numesc ''atingerea stării de NORMALITATE'' (Sfânta Normalitate... atât de greu de ajuns la ea!). Cu alte cuvinte, totul să decurgă normal, dar normalul Cerului, pus, aici, pe pământ, pt. noi, ca o lege a fericirii, ca o situație de a scrie simplu, ca după dictare, propria fericire.
Așadar, aplicam, aplicam aplicam!
Nimic bun, per total, nu ieșea..., mereu apăreau piedici, și piedici mari. Certuri! Mai să fie, încerc să aplic CORECTUL atât de asiduu... unde greșesc???
Și, da, aveam să-mi dau seama unde: eram prea ancorat în legea pământului ca să mai pot să învăț și să zbor (zborul fiind înălțător!, și izbăvitor, ca după rețetă). Eram preocupat de corect, uitând de iubire și fără să mai țin cont de ea. Uitând de cea mai mare fericire, de cea mai mare lege, de cea mai puternică armă, de cel mai dulce și frumos companion, de cel mai brav tovarăș, de cel mai mare lucru de pe pământ! Nu degeaba totul, dar totul!, de fapt, se naște din dragoste!... Orice lucru, analizat, devine roadă a dragostei!...
Așa că, dragilor, de ceva vreme, mă simt LIBER.
Mă simt capabil, simt că pot, fapt care mi-e ca o adevărată gură de aer, în tumultul de idei și de gânduri care fierb realitatea (mai ales cea de azi). Chiar dacă nu-i ușor, și, de fiecare dată, e o nouă provocare..., mă înalță gândul și situația..., iar sentimentul care-mi dă cea mai mare bucurie este LIBERTATEA. Libertatea prin jertfă, se poate spune. Caut nebun, asiduu, ca un zgârcit, LIBERTATEA... Dumnezeu a pus-o, de ce să nu mă șterg la ochi, și s-o văd? Nu-s fraier dacă n-o fac?